Asteptam cu nerabdare premiera spectacolului Rata salbatica, in regia lui Peter Kerek. Pe Ibsen il citisem. Chiar de mai multe ori. Pe Peter Kerek insa, nu-l stiam. Acesta era un motiv suficient al nerabdarii mele: voiam sa vad spectacolul prin ochii lui. Am descoperit regizorul care prin spectacolul propus in stagiunea aceasta la Teatrul Bulandra, s-a oprit si a sensibilizat publicul cu o problema des intalnita: relatia dintre putere si individ. Sau chiar mai mult: stat si societate. Talentatul regizor vine si spune povestea lui Ibsen intr-un mod simplu si construieste un spectacol corect, ca la carte. Suntem martorii unei povesti din trecut – care pare a fi uitata -, poveste care la randul ei reinvie alte povesti.

Cand vorbesti de Ibsen, vorbesti inevitabil despre recunoasterea rolului esential pe care il joaca natura in viata personajelor sale, care armonizeaza cu starile de spirit ale protagonistilor. Asta inseamna ca il intelegi.

Cunoastem personajele principale la petrecerea data in cinstea fiului batranului Werle, mai apoi in casa prietenului acestuia si incet-incet ne sunt dezvaluite intamplarile din trecut, care la randul lor creeaza tensiuni actuale si ne sunt prezentate intr-un decor potrivit, costume superbe, lumini care pun in valoare peronajele prin actorii alesi, prin atitudine si interpretare.

Spectacolul debuteaza cu cele trei personaje in jurul carora se si construieste intreaga opera: realistul batran Werle – minunat Victor Rebengiuc -, un adevarat stalp al societatii, si cei doi idealisti Gregers si Hialmar Ekdal – care incearca sa isi acopere propriile lor slabiciuni prin idealism. Acestia sunt intrerupti de aparitia batranului senil Ekdal – ii reuseste foarte bine rolul lui Constantin Cojocaru -, care odata doborat de Werle, in trecut, nu se mai poate ridica si isi traieste viata intr-o iluzie mizera, singura lui bucurie fiind simulacrul de vanatoare. O vanatoare improvizata in podul casei, intr-o iluzorie intruchipare a vietatilor pe care le vana altadata.

Rata salbatica este singura care intregeste cliseul vietii libere, conservat cu grija de senilul batran vanator. Aceasta este adapostita in podul casei, intr-un cos – simbolul orizontului inchis, limitat – este ea insasi un simbol al vietii infirme a intregii familii (familie construita de altfel si ea pe o minciuna: Hialmar Edkal, fotograf si fiul senilului Edkal, si Gina, fosta slujnica a batranului Werle, toti victime ale aceluiasi stalp social). Cum viata de compromis si resemnare isi cere drepturile, acest lucru se va intampla cu naiva copila a cuplului, Hedvig, atat de necesar pentru regasirea celor doi soti. Dar spectacolul are si frumusete si bunatate, atent interpretate si la intensitate maxima de tanarul Gregers. Distins, fanatic al adevarului, atins de o febra acuta de onestitate, intr-un rol de compozitie, prins intre realism si idealism. Intreaga opera de altfel este sturcturata pe acesti piloni.

Intalnirea cu Gregers, Serban Pavlu, intr-o forma maxima – suma rolurilor facute in ultimul timp -, plin de rafinament, eleganta si putere. Rolul pe care il face, in total acord cu apararea principiilor sale idealiste – aproape imposibil de realizat – este o dovada incontestabila de maiestrie artistica, pe care numai un actor de valoarea lui poate sa o faca. Un personaj surprinzator este doctorul Relling – bun rol face Adrian Titieni – care contureaza si mai bine prin aparitia sa, lumea iluzorie in care traieste familia Edkal.

Folosind umorul ca tehnica de a indica paradoxul tragic intre viața – in conformitate cu principiile de realitate sau idealitate – și utilizarea dialogului pentru situații care sa sublinieze dualitatea, regizorul demonstreaza in viziunea lui, ca viata este o suma de adevaruri si un proces dinamic care sustine indivizii in functie de slabiciunile umane; iar un punct de vedere idealist duce la auto-inselaciune si poate chiar la distrugere.